RSS

Funny Valentine’s Day

In urma cu ceva ani, nu mai stiu exact cati, fix de Valentine’s Day, a venit prietena mea Alexandra pe la mine. Am stat noi cat am stat la povesti  si ne-am decis sa iesim la un suc. Pe vremea aceea nu aveam nici una prieten, deci nu ne invitase nimeni la o cina romantica in oras. Evident ca mai toate restaurantele si cofetariile din oras erau pline, dar am colindat si noi pana am gasit o masa libera la Talora (unii dintre voi stiti despre ce vorbesc), un fel de terasa inchisa, destul de afumata, la marginea orasului. Rar se intampla sa plecam de-acolo fara sa mirosim a mancare, asta ca bonus pe langa fumul de tigara. 

Ne-am asezat la masa, am comandat cate un suc si clatite cu ciocolata. Cand ni s-a adus comanda, chelnerita a aprins si lumanarea care era deja pe masa. Ni s-a parut amuzant la amandoua, dar n-am zis nimic, na era Valentine’s Day. N-a mai trecut mult timp si s-au stins si luminile 🙂 si-am ramas amandoua la lumina romantica a lumanarii. Am mancat clatitele cu ciocolata mai mult pe nimerite. Toti indragostitii de la mesele din jur au apreciat, probabil, atmosfera intima. Pentru noi a fost un moment de “neuitat” :))) ne-am amuzat si azi cand ne-am adus aminte cum am fost noi “Valentine” 🙂

Voi aveti amintiri amuzante de Valentine’s Day?

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe 14 Februarie 2013 în Uncategorized

 

Etichete: , ,

13

E 3 pm si abia acum am realizat ca azi e 13. 13 februarie. Stiu ca ieri a fost 12, stiam in subconstient ca urmeaza 13, m-am uitat pe hartia cu programarea la dentist de azi, dar chiar nu am constientizat. 13 e de obicei un numar norocos pentru mine si cred ca si ziua de azi am fost oarecum norocoasa. M-am dus pregatita pentru o operatie la dinti si doctorul a zis ca nu e cazul, mai incerc un tratament si daca si ala esueaza, atunci mai discutam daca e cazul de operatie. Deci am scapat. 

Ma mai consider norocoasa azi si din cauza ca am scapat de un accident. Ma intorceam de la spital bucuroasa ca nu m-a operat si pot sa mananc azi omeneste. De ceva ani buni am devenit foarte calma la volan, nu mai fac depasiri decat pe autostrada, am rabdare sa astept dupa toti mosnegii intarziati, ce sa mai, nu ma recunosc. Cum conduceam eu incetut catre casa, ca erau si restrictii de viteza din cauza inundatiilor, vad un autobuz venind din sens invers. Nimic iesit din comun. Cu cativa metri inainte sa ajung in dreptul autobuzului, i s-a deschis aluia o usa (de la rezervor sau ce o fi fost, ca nu ma pricep la autobuze), cam cat jumatate de parbriz ca dimensiune. A fost prima data in viata mea cand nu am stiut ce sa fac. In stanga nu puteam sa ma duc ca nu aveam unde, drumul era foarte ingust, bordura si dupa bordura un ditamai dambul. Am virat spre stanga cat am putut si fix inainte sa ma izbeasca usa aia, timp in care eu ma gandeam cam cat de masina o sa distruga intamplarea asta, s-a inchis! Am avut un noroc chior, am scapat cu bine si eu si masina. Sa fi fost 13 de vina? :))

Voua va e cu noroc numarul 13? Cum a decurs ziua de azi?

 
2 comentarii

Scris de pe 13 Februarie 2013 în Uncategorized

 

Suntem sau nu acceptati?

disabledCred ca am reusit cat de cat, in postarile mele anterioare, sa va explic cam cum e viata de persoana cu handicap. Spun “cat de cat” pentru ca mai detaliat de atat nu cred ca pot sa o fac decat povestindu-va cum depasesc sau nu anumite situatii.

In general oamenii pot intelege situatia sau nu, dar pana la un punct, probabil tot atat cat pot intelege si eu alte situatii. De exemplu, daca cineva imi povesteste cum a trecut printr-un divort sau o operatie complicata pot sa inteleg atat cat ma pot gandi eu ce inseamna asta, omitand poate, fara sa vreau, durerea sufleteasca sau fizica, emotiile, temerile etc. Nu pentru ca nu mi-ar trece prin cap ca ele pot exista, ci pentru ca nu pot simti cum e sa ma tai la deget daca nu ma tai.

Tocmai din acest motiv ma straduiesc sa-mi reamintesc mereu ca cei din jurul meu n-au nici o vina ca nu stiu ce presupune a fi persoana cu handicap, ca ei sau marea lor majoritate nu stiu ce inseamna sa nu poti sa mergi, sa te misti, sa vezi etc. Pe de alta parte nu-i nici vina mea ca-s asa, ca nu mi-am facut-o cu mana mea de rea ce-am fost. Adica s-a intamplat, culmea, mie, asa cum i se poate intampla oricui. Nu-i vina mea ca nu mi-am putut trai copilaria decat pana la 12 ani, ca am fost nevoita sa invat sa devin un adult cu handicap si sa ma straduiesc, mai mult decat o fac altii, sa duc o viata ca oricine altcineva. Suna urat cand spun asta, dar am anumite limitari. In viata mea de persoana fara handicap sunt aproape sigura ca as fi avut ceva mai multe activitati sportive (nu de performanta, ca aia nu-i de mine), as fi profitat de momentele cand aveam ocazia sa dansez, as fi mers cu Edward la plimbare pe jos, nu cu caruciorul si multe altele. In schimb ma adaptez cum pot la situatia de fata, mergem la plimbare cu caruciorul sau pe jos daca mai este cineva cu noi dispus sa alerge dupa Edward, nu dansez (am facut o exceptie la cununia si nunta noastra), nu fac decat sporturi extreme (cazaturi pe gresie in bucatarie, alunecari in supermarket, impiedicari de pietricele minuscule si aterizari pe burta). In afara de cele enumerate mai sus (poate ca ar mai fi cateva dar nu-mi vin acum in minte) sunt aproape sigura ca as fi tot eu, cea de azi. Poate doar cu mai putine frustrari (alea ca nu pot sa port tocuri si ce incaltaminte imi place, ca nu pot sa umblu cu orele prin magazine fara sa obosesc etc). Sunt convinsa ca asa cum am facut deja o facultate as fi facut-o si fara sa fiu “aparte”. Ok, poate nu tot asta, alta, dar as fi facut ca asta mi-am dorit si cred ca mi-ar fi fost mai usor sa fiu in miezul “problemei” fara eforturi speciale. A trebuit sa gandesc in perspectiva, sa ma gandesc ce e realizabil in cazul meu. Daca as fi facut de exemplu facultatea de biologie si voiam sa fiu profesoara apoi, e clar ca nu era de mine, nu ma vedeam in scaun cu rotile sau tarandu-ma in clase, in fata a zeci de copii, sa le predau biologie.

Am lasat pe ultima suta de metri partea mai “aprinsa” a articolului, cea despre discriminare. Ma zgarie pe creieri rau, dar rau de tot, cand i se spune unei persoane cu handicap ca e handicapat. Faptul ca am o dizabilitate nu ma face mai putin om, nu ma face mai putin destept, nu ma face mai bun sau mai rau. Sunt tot eu, un om ca oricare altul, care are o dizabilitate (aici vorbesc strict de mine). Daca asa-s eu tuta/rea/urata/timida/proasta, apoi asa sunt eu cu sau fara dizabilitate.

Tot in categoria asta intra si partea cu gasitul unui job. Toata lumea sustine ca nu se fac discriminari, ca o persoana cu handicap are aceleasi sanse sa ocupe un post, daca e bineinteles pregatit si are experienta necesara, ca oricine altcineva. Stiu ca-s sceptica, poate mai mult decat ar trebui uneori, dar cum pot eu sa demonstrez cand o companie ma refuza pe motiv ca nu am destula experienta, ca nu m-a refuzat de fapt din cauza handicapului. Daca as cere mai multe detalii precis nu-s atat de idioti sa recunoasca motivul refuzului, daca nu e vorba de experienta. In plus n-am cum sa demonstrez asta. Nu-mi ramane decat sa o iau asa cum e, sa accept situatia si sa sper ca voi avea mai mult noroc data viitoare si tot asa pana…imi vine sa imi iau campii.

Mai avem o problema si cu locurile de parcare pentru persoanele cu handicap. Cei mai multi nu pricep de ce nu pot parca si ei fix in fata magazinului, asa cum o facem noi. Simpla explicatie ar fi: fix pentru ca tu (ala care imi ocupi locul de parcare pe nedrept) ai 2 picioare bune bunute care te duc in magazin fara sa te efortezi, nu ajungi ca mine ud fleasca pentru ca ma simt ca dupa maraton dupa doar 100 de metri de mers pe jos. Ok, nu-i vina ta, dar nici a mea ca cei de la primarie/consiliu s-au gandit la mine si mi-au oferit sansa sa pot sa ajung si eu in magazin. Daca te simti nedreptatit, ca si pe tine te dor picioarele de la mers pe jos, atunci incepe demersurile si du-te la doctor, spune-i ca esti handicapat, sa te trimita la comisie, sa te evalueze si daca te incadrezi, primesti minunatul titlu de persoana cu handicap si apoi poti parca in fata magazinului, ca un rege ;).

Am fost weekend-ul trecut la un centru comercial din Londra, intr-o zona mai gri, ca sa zic asa, doar pentru ca era cel mai apropiat loc unde gaseam un magazin ce vindea brandul de incaltaminte sport care o caut de foarte multa vreme, singurul brand care mai face incaltaminte pe care o pot purta. V-am mai spus cat de greu imi gasesc de incaltat. Am parcat in parcarea amenajata pe acoperisul cladirii, unde nu existau locuri de parcare pentru persoane cu handicap (sau nu le-am gasit noi, dar nu stiu unde altundeva puteau fi) si m-am dus la lift. Surprise, suprise! Nu mergea liftul. Am luat-o frumusel pe scari, dar m-am intrebat chiar atunci ce ar fi facut o persoana cu handicap in scaun cu rotile? Sau o mamica cu copilul in carucior? N-as sti sa va raspund. Am coborat un etaj pe scari si apoi inca o surpriza: scari rulante! Le urasc din tot sufletul. Aveam de ales sa merg la cuca macaii sa ajung la scari normale sau sa merg la scarile rulante, sa fac echilibristica si sa risc sa-mi julesc nasul, eventual sa-mi rup si o mana. Fara cineva destul de puternic sa ma ia de o aripa in caz de picaj, nu risc sa ajung pe scari rulante. E atat de complicat pentru mine: trebuie sa ma sincronizez cu scarile, sa pun piciorul fix in bucatica aia care in cateva secunde se transforma in treapta, apoi sa-l trag repede dupa mine si pe celalalt. Indata rezolvata problema asta, ma “relaxez” cateva secunde, timp in care ma straduiesc sa nu imi pierd echilibrul desi ma tin de balustrada rulanta la randul ei si apoi iar concentratie maxima: sa cobor de-acolo rapid, dar nu oricum, adica sa pun un picior pe podea si sa-l trag repede pe celalat pana nu imi intra varful la gheata sub capatul scarii si sa nu-l mai pot scoate de-acolo. Nu-s pentru mine scarile rulante, asta e clar!

Sunt multe alte situatii care pun piedici in “bunul mers al lucrurilor”, am sa vi le povestesc pe rand, cand apar sau reapar.

Inainte sa inchei aceasta postare as vrea sa va rog sa incercati sa va imaginati cum ar fi daca intr-o zi viata voastra s-ar schimba brusc si ati deveni persoane cu handicap? Cum v-ati simti daca v-ar privi cei din jurul vostru asa cum ii priviti voi pe cei cu handicap? Cum ar fi daca cei din jurul vostru s-ar simti superiori doar pentru ca ei nu au un handicap? Cei mai multi refuza sa se gandeasca atat de departe. E ca un vis urat si te bucuri ca nu ti s-a intamplat tie, asa-i?

 
4 comentarii

Scris de pe 12 Februarie 2013 în Uncategorized

 

Etichete: , ,

Craciun fericit!

Craciun fericit! Va doresc tuturor multa sanatate si sarbatori cu bucurie!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Decembrie 2012 în Uncategorized

 

Etichete:

Ce inseamna sa fii puternic?

Multi mi-au spus ca am dat dovada de putere sa lupt sa ajung unde sunt. M-am intrebat de multe ori cum am gasit resurse pentru atata putere si nu cred ca e meritul meu. La inceput, cand nu prea realizam ce se intampla cu mine, a fost meritul mamei. Ea a luptat pentru mine. Cand am mai crescut si am inceput sa inteleg mai multe, a fost tot meritul mamei ca nu m-a lasat sa cred ca lupta e sfarsita. Acum lupt fara sa ma mai impinga mama de la spate. Lupt pentru ca simt ca asa trebuie sa fac, ca asa e normal, dar e oare normal? Asa trebuie sa fie zi de zi? O lupta? Sau fiecare zi ar trebui sa fie libera de orice apasare? Stiu ca nu sunt in postura in care am dreptul sa ma plang si stiu ca sunt, intr-o oarecare masura, norocoasa, dar am macar dreptul sa spun ca masura asta e mult prea mica? Nu! Nu pentru ca, asa cum spunea o prietena zilele trecute, nu toti putem sa facem fata unei situatii in acelasi mod. Si e adevarat ca eu nu as putea sa am rabdarea care o are mama nici daca m-as stradui doua vieti, in schimb ma intreb cum reusesc sa duc „normalitatea” asta pe umeri. Si ajung de unde am pornit: e normal sa fie asa sau nu? Si cand ma intreb asta, seara de seara, mi se inchid ochii inainte sa gasesc un raspuns si maine o iau de la capat. Da. Negresit o sa ma gandesc la asta cand ma trezesc (imi spun in gand) si urmatorul moment cand sunt treaza din nou aud „danga-danga-danga-danga…nana” si incepe „lupta”. O noua zi. O lupta?

 
5 comentarii

Scris de pe 21 Decembrie 2012 în Uncategorized

 

Etichete:

Un pas

Imagine

Am avut marti programare la dentist. Ca intotdeauna, a trebuit sa plec de-acasa cu mult inainte de ora programarii. Trebuie sa imi rezerv, mereu, suficient timp cat sa ajung de la parcare pana la locul cu pricina. In mod normal gasesc loc de parcare chiar peste drum de cabinetul stomatologic, dar depinde de ora. Uneori e foarte aglomerat si toate locurile de parcare sunt ocupate. Atunci trebuie sa parchez in parcarea de langa piata, care e cam la 5 minute de mers pe jos. Nu si pentru mine. Eu am nevoie cam de 15 minute, sa fiu sigura ca nu ma grabesc si nu ma impiedic de fiecare pietricica minuscula. Trebuie sa imi calculez fiecare pas, sa prevad fiecare miscare a celor ce trec pe langa mine (nu toata lumea e la fel de amabila si evita sa isi faca loc cu coatele sau cu plasele incarcate cu cumparaturi in preajma mea).

Aveam programare la 14:15. Am plecat de-acasa la 13:50 si eram panicata ca sunt in intarziere. Mi-a fost teama ca nu o sa gasesc loc de parcare aproape de cabinet, dar am avut noroc. Am parcat masina si am vrut sa traversez strada, dar am realizat imediat ca nu  o sa fie prea usor. Dupa ce traversam trebuia sa urc pe trotuar. E oarecum bine, trotuarele nu au borduri foarte inalte, sunt usor de urcat, mai ales daca sunt cu Edward cu caruciorul. De data asta nu eram decat eu si…carja. Ei bine, nu pot. Cu carja nu pot sa urc borduri. Imi pierd echilibrul si asta inseamna clar cel putin o cazatura (nu vreau sa am cosmaruri daca va spun ce imi mai trece prin cap cand ma gandesc la cazaturi). De-a lungul anilor am invatat sa cad. Sa cad “frumos” si sa evit sa imi rup maini, picioare, sa-mi sparg capul sau altele, dar parte asta cu bordurile n-am depasit-o. Nu pot si pace. 

Am stat si m-am gandit cum ajung totusi la cabinet. M-am oprit si m-am uitat in jur sa vad ce optiuni am. Am vazut o rampa (era facuta pentru intrarea intr-o curte) si am pornit catre ea. Era cea mai apropiata rampa (la vreo 50 de metri de usa cabinetului). Probabil o sa spuneti ca 50 de metri nu-s chiar imposibil de parcurs. Nu-s imposibil de parcurs, dar pentru mine nu e floare la ureche treaba asta. Trebuie sa a fiu atenta la fiecare milimetru parcurs pentru ca imi e o frica teribila sa nu cad. Nu mi-e frica de cazatura in sine, cat de faptul ca nu ma mai pot ridica. M-as simti atat de dezamagita sa ma vad lata pe asfalt. E ceva ce nu cred ca pot sa va explic.

Mergand spre cabinet ma gandeam cum altfel as fi putut sa ma descurc daca nu era rampa aceea si nu m-am putut salva decat gandindu-ma ca poate aveam noroc sa treaca cineva pe-acolo si sa rog sa ma ajute. Inca duc munca de lamurire cu mine ca pot face asta, ca nu o sa imi fie jena si nu o sa ma simt prost sa cer ajutor cuiva necunoscut. 

Trebuie sa recunosc ca am avut de-a lungul timpului surpriza sa mi se ofere ajutor si fara sa cer si nu de putine ori. 

 

Habar nu am avut in primii 12 ani din viata mea cat de important era sa pot urca singura o treapta…

 
2 comentarii

Scris de pe 28 Noiembrie 2012 în Uncategorized

 

Scurt

“[…] nu am mai vorbit de mult, dar nu asta voiam sa-ti spun, ci altceva… ieri ti-am descoperit blogul… m-ai lasat fara cuvinte[…] am citit toate, dar toate articolele […].Eu personal, tin sa-ti multumesc pentru ceea ce ai scris acolo, nu sunt multi cei care ar putea s-o faca! Iti multumesc ca ai stiut sa transmiti emotii si sa exprimi atat de bine anumite sentimente…Iti multumesc si pentru felul in care ai stiut sa descrii atat de calm si elegant anumite trairi si momente delicate ale vietii tale, cu care mie mi-ai deschis ochii si mai mult si m-ai facut sa vad partea cea buna a unor trairi ale mele! Mi-ar placea sa scrii zilnic, pentru ca ai talentul asta si sunt convinsa ca sunt multi cei care te admira! Chiar daca te admiram si inainte, pentru puterea ta, pentru curaj si pentru ambitie, acum ca am citit acele articole, te admir si te respect mai tare! Iti doresc multa sanatate si sa ramai la fel de puternica si minunata! Esti o femeie speciala si o mama fantastica!”

Am inceput cu acest mesaj pe care l-am primit astazi de la o prietena. Nu l-am postat aici sa vedeti cat de minunata sunt, ca nu-s. Vreau doar sa va multumesc celor care cititi postarile mele si celor care ma incurajati sa scriu in continuare. Am sa fiu de asemenea recunoscatoare si daca va spuneti parerile, aici pe blog, fie ca sunteti sau nu de acord cu mine.

 
3 comentarii

Scris de pe 26 Noiembrie 2012 în Uncategorized